BRAD (Abies alba)

Familia:Pinaceae
Genul:Abies
Specii:alba
Denumire populara:brad alb, brad nemeş, baradău, barădac, brădaică, bread, buhaci, cepi, haşcă, hăciugă, nemeş, pin alb,porod, sihlă.
Parti folosite:
cetina,mugurii,rasina

Arbore conifer, megafanerofit, mezohidrofit, mezoterm, ombrofil,eurionic (amfitolerant), montan (colinar), alogam, indigen, puţin rezistent la ger şi îngheţurile târzii, uşor vătămat de fum şi gazele din atmosferă, întâlnit pe soluri profunde, revene, fertile, în staţiuni adăpostite, la altitudinea de 600— 1 200 m în Carpaţii Orientali; la 700-1 500 m în Carpaţii Meridionali, cu mare capacitate de extindere în Carpaţii Occidentali: se mai numeşte. Genetic 2n = 24.

Compoziţie chimică: conurile de brad conţin ulei volatil bogat în α-pinen, borneol, un alcool, sesquiterpene. Scoarţa conţine 4 — 8% tanin, răşină etc. Frunzele conţin ulei volatil format din 1-α-pinen, 1-limonen, 1-acetat de bornil, aldehidă laurică, sesquiterpene. Conţinutul în substanţe organice al lemnului din alburn constă din celuloză (54,3%), pentozani (9,3%), lignină (26,5%), acid acetic (1,7%), extracte eterice (5,5%), ceruri, grăsimi (0,23%), iar în duramen constau din celuloză (50,2%), pentozani (8,6%), lignină (26,1 %), acid acetic (1.4%). extracte eterice (3,6%),extracte cu apă (7,7%),ceruri şi grăsimi (0,42%). Conţinutul mineral al lemnului constă din potasiu (22,55%), fosfor (5,04%), calciu (33,04%), mangan (6,17%), fier (0,41%), siliciu (3,71%),sodiu (4,94%) etc.

Recoltare. Cetina se recoltează tot timpul anului în parchete unde sunt tăieri. Mugurii (Abietii turiones) se recoltează primăvara şi se supun prelucrării.

Bioterapie. Ramurile tinere, mugurii, frunzele şi răşina au importanţă în medicina umană şi veterinară. Principiile active au rol eupeptic, diuretic, vitaminizant, astringent, antidiareic, antireumatic, antinevrotic. Utilizate în tratamentul afecţiunilor pulmonare, ale aparatului urinar, în faringo-amig-dalite, gastroenterite, anorexie, debilitate, reumatism.

Medicină umană.

Uz intern. 1. Pentru tratarea afecţiunilor pulmonare, bolilor nervoase şi ca diuretic: a) infuzie, din 2 linguri muguri peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă în clocot. Se lasă acoperită 10—15 minute. Se strecoară. Se îndulceşte cu miere; se beau 2—3 căni pe zi; b) sirop de muguri, preparat din 1 kg muguri la 2 l apă. Se fierbe în clocot 15 — 20 minute. Se lasă la răcit. La 1 litrii soluţie se adaugă 900 g zahăr. Se fierbe din nou până dă în clocot. Se trage apoi în sticle mici închise la culoare, se astupă cu dop şi se păstrează la rece. La nevoie se foloseşte diluat în apă minerală sau apă obişnuită; c) sirop din muguri, pregătit prin stratificarea într-un borcan de 5 litri a unui rând de muguri şi unul de zahăr, până se umple. Se acoperă cu o farfurie şi se lasă la soare 5— 10 zile până se lasă sucul. Se strecoară apoi prin tifon şi se dă în clocot; se trage la sticle mici, se închid cu dop; se păstrează la rece. Se foloseşte diluat cu apă. 2. Pentru tratarea nefritei: în cursul unei zile se mestecă şi se sug 10— 15 g răşină proaspătă. 3. Pentru tratarea faringo-amigdalitei: în cursul unei zile se mestecă şi se sug 20—30 g răşină proaspătă. Procedura se practică până la vindecare.

Uz extern. 1. Pentru tratarea reuma­tismului: decoct,din 1 kg ramuri tinere de brad la 3 1 apă. Se fierbe 10— 15 minute. Se strecoară. Se toarnă în apa de baie. Se stă în cadă 15 — 20 minute. 2. Pentru tratarea nevrozei cardiace: băi cu esenţă de brad înainte de culcare. Se pun 10 g esenţă la o baie. Se face o cură de 20 băi. 3. Pentru tratarea laringitei acute şi cronice: inhalaţie cu câteva picături ulei de brad şi levănţică, în apă fierbinte. Procedurile se fac dimineaţa şi seara. 4. Pentru răni: alifie, pregătită din răşină şi ceară de albine, unt proaspăt. Se încălzesc şi se amestecă până se obţine o pastă omogenă. Se ung părţile afectate.

BOZ (Sambucus ebulus)

Familia:Caprifoliaceae
Genul:Sambucus
Specii:ebulus
Denumire populara:boj, bozii, ibozlu, scai mărunt, soc mic.
Parti folosite:
rizomul si
radacinile,
frunzele,florile,fructele

Plantă erbacee, perenă, cu miros neplăcut, hemi-criptofită, mezofită, mezotermă, slab-acid-neutrofilă spre neutru-bazofilă, frecventă la câmpie şi deal, mai rar în zona montană, pe locuri unde se depozitează gunoaiele, pe lângă stâne, marginea drumurilor, căilor ferate, pe lângă garduri, locuri necultivate., formând grupuri compacte .
Genetic 2n = 36.

Compoziţia chimică insuficient studiată. Florile conţin rutozid, amine, derivaţi fenolici. Tulpina şi frunzele conţin ulei volatil, saponine, tanoizi, substanţe amare. Rizomul şi rădăcinile conţin urme de ulei volatil, acid valerianic, saponozide, tanin, substanţe amare. Fruc­tele conţin urme de ulei volatil, acid tarctic, acid malic, un colorant albastru.

Recoltare. Rizomul şi rădăcinile (Sambuci ebuli rhizoma et radix) se recoltează toamna cu cazmaua. Se spală într-un curent de apă. Se taie în porţiuni mici. Se usucă la soare sau la umbră, în poduri de tablă. Frunzele (Sambuci ebuli folium) se recoltează vara, pe timp frumos, după ora 10. Se usucă la umbră în strat subţire. Florile (Sambuci ebuli flos) se recoltează în lunile iul .-aug. Se usucă la umbră, în strat subţire. Fructele (Sambuci ebuli fructus) se recoltează la maturitate fiziologică, din aug. până în oct. Se taie inflorescenţa de la ultima ramificaţie. Uscarea se face la soare, în strat subţire, rărit. Uscarea artificială la 50—60*C. După uscare fructele se desprind de inflorescenţă prin frecarea pe un ciur cu ochiuri de 4—5 mm, apoi se trece prin vânturătoare sau selector.
Alimentaţie. Unii locuitori din sudul Transilvaniei şi din zona Subcarpaţilor de Curbură folosesc fructele negre la prepararea de vin, rachiu şi magiun. Fructele se culeg în aug.—sept. când ajung la completa maturitate fiziologică.

Bioterapie. Rădăcinile, frunzele, florile şi fructele au importanţă în medicina umană, mai puţin în medicina veterinară etnoiatrică. Planta este folosită de medicina umană cultă în tratamentul homeopatic al unor boli; are largă răspândire în tratamentul tradiţional etnoiatric. Toate părţile plantei posedă principii active cu proprietăţi diuretice,laxative şi purgative, sudorifice, depurative. Frunzelor li se mai adaugă însuşiri vomitive şi catarice. în unele regiuni planta mai este folosită ca analgezic în durerile de dinţi, antispastic, antialergic faţă de înţepăturile insectelor şi antiinflamator. Folosit în tratarea afecţiunilor renale, ascitei, tusei, cons-tipaţiei, în dureri de dinţi, reumatism, răni, umflături. Frunzele sunt folosite ca insectifug.

Medicină umană. Puţin studiată sub aspect farmacodinamic.

Uz intern. 1. Pentru tratarea afecţiunilor renale, combaterea răcelii, tusei cu stimularea eliminării flegmei: infuzie, din frunze uscate şi mărunţite, concentraţie 5%; se bea o cană pe zi. 2. Pentru tratarea bolilor de rinichi, ascită: decoct, din 2 vârfuri cuţit pulbere rizom şi rădăcină la o cană (200 ml) cu apă fierbinte. Se dă în clocot. Se strecoară. Se bea dimineaţa şi seara câte o jumătate de cană. 3. Pentru combaterea constipaţiei: suc,stors din fructe. Se ia câte 1 lingură seara înainte de culcare. 4. Efect laxativ: extracţie, prin plămădirea rădăcinei în ţuică, timp de 24—48 ore. Acţiune purgativă drastică, periculoasă.

Uz extern. 1. Pentru combaterea durerilor de măsele: decoct, din 4 vârfuri de cuţit la o cană (200 mii) cu apă. Se fierbe 5 minute. Se strecoară. Se ţine în gură 10—15 minute fără a se înghiţi. 2. în cazul răcelilor, cu dureri musculare şi febră, după ce se face o frecţie bună pe întreg corpul, bolnavul se acoperă cu frunze şi se înfăşoară cu un cearceaf. Se stă cca 30—60 minute. Stimulează transpiraţia şi vindecarea (aplicată în medicina populară). 3. Pentru periartrită scapulo-humerală (dureri ale umărului): decoct, din 150 — 200 g rădăcină sau întreaga plantă la 5 l apă. Se fierbe 20—30 minute. Se strecoară şi se adaugă apei de baie la 37—38°C. Se fac 21 băi pe cură. Se repetă de 2-3 ori pe an. 4. Pentru tratamentul răcelii,reumatismului: decoct concentrat din frunze, tulpini, eventual rădăcini,fierte într-o căldare. în decoctul obţinut se fac băi locale sau generale (aplicaţii în medicina populară). Decoctul plantei este folosit empiric pentru tratarea rănilor, umflăturilor şi durerilor de picioare la animale. Se aplică spălaturi locale.

BOBORNIC (Veronica beccabunga)

Familia:Scrophulariaceae
Genul:Veronica
Specii:beccabunga
Denumire populara:barbomic de baltă, bibornic, blabomic, blăbornică, bobolnic, bobâlnic, babohnică, babomică, bubolnic, burbolnic, busuiocul-broaştei, dreţel, ghiaţă de pământ, ghiaţa-pământului, briboi, pribolnic
Parti folosite:toate partile plantei

Plantă erbacee, perenă, hemicriptofită, helohidatofită, mezotermă, slab acid-neutrofilă, întâlnită pe terenurile inundabile, mlaştini, malurile apelor, în junii izvoarelor, din regiunea de câmpie până în cea subalpină.
Genetic 2n=18,36.

Compoziţie chimică: planta întreagă conţine multe săruri minerale, vitamina C şi unele principii active puţin studiate.
Alimentaţie Tulpinile fragede, mai ales vârfurile tulpinii înainte de înflorit şi frunzele se întrebuinţează ca salata; se poate consuma şi în amestec, 2/3 B. şi 1/3 năsturelul sau cresonul izvoarelor (Nasturtium officinale).

Bioterapie Planta (Veronicae beccabungae herba) este folosită de medicina umană tradiţională ca diuretic, antiinflamator şi antiscorbutic. Indicată în tratamentul scorbutului, scrofulozei, dizenteriei, în dureri renale şi toracice, hemoroizi, pecingine, pistrui.

Medicină umană.

Uz intern. în scorbut, scrofuloza, dizenterie, retenţie urinară şi hidropizie: a) suc proaspăt obţinut din plantă, de 3 ori pe zi câte 1 —2 linguri; b) planta consumată în stare proaspătă sub formă de salată.

Uz extern. Pentru tratarea hemoroizilor, pecinginei, pistruilor, ulceraţiilor de natură scorbutică: a) cata-plasme, cu planta proaspătă zdrobită, pe locul afectat; b) comprese, cu sucul obţinut din plantă

BOB (Vicia faba), fam. Fabaceae.

Familia:Fabaceae
Genul:Vicia
Specii:faba
Denumire populara:baclale, boabă, bombă, bonă, cochie, favă, păsule
Parti folosite:florile,partile aeriene,fructul

Plantă erbacee, anuală, autogamă, legumicolă cu valoare terapeutică, originară din bazinul mediteranean. Genetic, 2n = 12, 14. Cultivat încă din Epoca bron­zului. In Antichitate era apreciat ca plantă alimentară de egipteni, evrei, greci. In Atena antică era rezervată o zi pe an cinstirii acestei plante. Ea nu lipsea din ofrandele ce se aduceau zeilor la anumite sărbători.Romanii îl foloseau la fabricarea pâinii în amestec cu grâul. Theofrast (371—286 î.Hr.), în opera sa,furnizează amănunte privind cultura B. alb şi a B.negru.

Compoziţie chimică: seminţele conţin proteine (25—34%),hidrati de carbon (50—55%), grăsimi (1,5%), celuloză
(7,5%), săruri minerale de Na, K, P, Ca, Fe, Mg (2-4%), mici cantităţi de vitamine A, B, B₂, C. Păstăile verzi conţin apă,proteine,grăsimi,substanţe extractive neazotate, celuloză, vitaminele B, B₂, C; au valoare energetică 101 kcal la 100 g.

Recoltare. Florile (Vicii flos), părţile aeriene ale plantei (Vicii herba) se recoltează pe timp frumos în lunile iun.-iul. Se usucă la umbră în strat subţire. Fructele (Vicii fructus) se recoltează la maturitatea fiziologică. Se păstrează în saci textili.
Alimentaţie. Seminţele sunt întrebuinţate în hrana omului sub forma diferitelor preparate culinare: supe, piureuri, surogat de cafea, pâine (în amestec cu făină de grâu sau secară). Pitagora le recomanda ca aliment de bază discipolilor săi.

Bioterapie. Tulpina, frunzele, florile şi păstăile au importanţă terapeutică în medicina tradiţională etnoiatrică umană. Principiile active din plantă au acţiune diuretică şi sedativă. Recomandată în tratarea afecţiunilor aparatului urinar, în colici nefritice, litiază renală, inflamaţii ale prostatei, reumatism. Se utilizează părţile aeriene ale plantei sau cenuşa rezultată din arderea tulpinilor şi păstăilor

Medicină umană.

Uz intern. 1. Pentru tratarea afecţiunilor renale acute, colicilor nefritice, în litiază renală, inflamaţii vezicale, reumatism: infuzie, din 2 linguri flori la o cană cu apă în clocot. Se acoperă 10—15 minute. Se strecoară. Se beau 3 căni pe zi (dimineaţa, prânz, seara). 2. Pentru tratarea albuminuriei, ca diuretic şi sedativ în dureri ale căilor urinare: a) infuzie, din 2 linguriţe păstăi uscate mărunţite (pulbere) la o cană cu apă clocotită. Se acoperă 15—20 minute. Se strecoară. Se beau 3 căni pe zi; b) decoct, din 100 g seminţe măcinate la 1 1 apă. Se fierbe 5—10 minute. Se lasă acoperit 15—20 minute. Se strecoară. Se bea în cursul unei zile; c) macerat la rece, 1 linguriţă pudră seminţe la o cană cu apă rece: se pregăteşte seara; se acoperă şi se lasă până dimineaţa. Se strecoară. Se bea dimineaţa. 3. Pentru efectul diuretic şi sedativ în bolile aparatului urinar, medicina populară recomandă cenuşa, obţinută prin arderea seminţelor sau a seminţelor şi păstăilor. 4. Pentru tratarea epilepsiei, planta se fierbe în vin (aplicaţii empirice). Se bea câte un pahar de 3 ori pe zi. 5. Pentru tratarea colicilor renale, cistitei, prostatitei: infuzie, din 1 lingură flori uscate peste care se toarnă o cană (250 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 20 minute. Se strecoară. Se beau 3 câni pe zi.

Uz extern. 1. Pentru tratarea amigdalitei: cataplasme cu cenuşă obţinută din arderea plantei, inclusiv păstăi cu seminţe. 2. Pentru spargerea şi vindecarea abceselor: aplicaţii de frunze pe zona afectată. 3. Pentru atenuarea dure­rilor reumatice: decoctul din florile plantei şi din alte plante antireumatismale se adaugă apei de baie în cadă.

BĂTRÂNIŞ (Conyza canadensis sin. Erigeron canadensis)

Familia:Asteraceae
Genul:Conyza sin. Erigeron
Specii:canadensis
Denumire populara:buruiană de dalac, buruiană de pete, coada-vacii, coada-hulpii, coada-lupului, crunguliţă, mătu­rică, spirince, steluţă, steluţa-şoricelului, struţa-mirelui, şoricel.
Parti folosite:toata planta

Plantă erbacee, anuală sau bianuală, terofită, adventivă, xeromezofită spre mezofită, la temperatură şi pH amfitolerantă, întâlnită prin pârloage, arături, locuri necultivate, grădini, tăieturi de pădure, locuri ruderale, pe lângă drum, adeseori invadantă, comună în toată ţara.
Genetic, 2n = 18.

Notată ca plantă frecventă în Mţii. Carpaţi încă din anul 1814.

Compoziţie chimică: conţine ulei eteric, colină, acizi organici, săruri minerale.

Medicină umană.

In România este puţin studiată. Empiric, este utilizată pentru tratarea junghiurilor, dalacului, petelor, pistruilor, obţinându-se din plantă un decoct concentrat care se foloseşte în spălaturi locale sau pe tot corpul. Partea aeriană se utilizează în Franţa pentru tratarea unor boli ca lumbago, reumatism, cistite, albuminurie, afecţiuni renale şi ca hemostatic. Principiile active au acţiune astringentă, diuretică, antireumatismală etc.

BĂNUŢI (Bellis perennis)

Familia:Asteraceae
Genul:Bellis
Specii:perennis
Denumire populara:bănuţei, blidărei, boglarcă, boglari, bumbişori, bumbuscuţe. burculiţe, cocoşei, floare frumoasă, floarea-gaştii, floarea-paştelui. frumuşică, iarbă frumoasă, lutculiţe. mărgărită, minute, năsturaşi. ochiul-boului. părăluţe, păscute, rotoţele. scânteioară. steluţe
Parti folosite:partile aeriene ale plantei

Plantă erbacee, perenă, hemicriptofită, mezofită, microtermă spre mezotermă, la pH amfitolerantă, comună, cultivată şi spontană, prin fâneţe, păşuni, pe lângă drumuri, în regiunea de câmpie şi montană. Genetic, 2n = 18.

Compoziţie chimică: planta conţine saponine, acizi malic şi acetic, oxalaţi, mucilagii, tanin, rezine, inulină, substanţe amare, urme de ulei gras şi ulei eteric, substanţe minerale.

Recoltare Părţile aeriene ale plantei, inclusiv inflorescenţa (Bellidis herba) sau numai inflorescenţa (Bellidis flos) se recoltează pe timp frumos, în mai-iun. Se usucă la umbră în strat subţire. Se păstrează în pungi de hârtie. Se foloseşte la nevoie

Alimentaţie. Frunzele se consumă primăvara ca salată, ori adăugate în supe de verdeţuri împreună cu spanac, măcriş, urzică.

Bioterapie. Planta are im­portanţă terapeutică în medicina umană populară. Folosită încă din Evul Mediu ca tonic-amară, anti-helmitică, sudorifică şi antiinflamatoare hepatică. Utilizată în prezent în tratamentul unor afecţiuni: rinolaringite, bronşită, pleurezie, boli de ficat, boli de rinichi, dureri uterine.

Medicină umană

Uz intern. 1. Pentru tratarea durerilor de cap, comoţiilor cerebrale, gaze intestinale, ascită= dureri cauzate de căderi şi uşurarea naşterii la femei, vin de B., pregătit din doi pumni plantă proaspătă la 1 litru de vin alb. Se lasă la macerat 10—15 zile. Se strecoară. Se păstrează într-o sticlă închisă la culoare. Se ia câte o ceşcuţă în fiecare dimineaţă. 2. Pentru uşurarea eliminării gazelor din intestine: salată de frunze proaspete. Se consumă zilnic. 3. Pentru calmarea durerilor uterine însoţite de hemoragii: tinctură, obţinută prin macerarea plantei în alcool. Se iau de 3-4 ori pe zi câte 5 picături în puţină apă. 4. Pentru tratarea bronşitei: suc stors din frunze îndulcit cu miere, sau siropul obţinut prin fierberea frunzelor cu miere din care se iau 1 —2 linguri pe zi. Cura cu suc proaspăt, sau cu frunze consumate primăvara sub formă de salate activează procesle metabolice din organism.

Uz extern. Pentru vinde­carea rănilor: decoct, din 2 linguri plantă mărunţită la o cană cu 250 ml apă. Se fierbe 5 —10 minute. Se strecoară. Se tamponează local dimineaţa şi seara.

BARBA-ÎMPĂRATULUI (Mirabilis jalapa)

Familia:Nyctaginaceae
Genul:Mirabilis
Specii:jalapa
Denumire populara:ardeiaş, chişcuJiţe, floarea-împăratului, flori tomnatice, frumoasa de noapte, garoafe, garoafe oloage, noptiţă, norete de grădină, podoaba-zilei, tutimaş
Parti folosite:radacina

Plantă erbacee, anuală,cultivată, rar sălbăticită; Rădăcină napiformă sau tuberculiformă

Medicină umană.

Rădăcinile conţin trigonelină, galactoză şi rabinoză. Purgativ drastic.

Arnica (Arnica montana)

Familia:Asteraceae
Genul:Arnica
Specii:montana
Denumire populara:carul-pădurilor, carul-zânelor, ciudă, cujdă, iarba-soarelui, podbal, podbeal de munte, roit, tabacu-câmpului, ţâţa-oilor
Parti folosite:florile

Plantă erbacee, perenă, hemicriptofită, mezofită, microtermă spre mezotermă, acid-neutrofilă, răs­pândită în regiunea subalpină, rar în zona alpină, prin fâneţe şi păşuni umede, rar prin poieni şi tufărişuri, în tot lanţul carpatic. Genetic, 2n = 38.

Compoziţie chimică: florile conţin ulei volatil (0,04—3,8%), arnidiol, arnisterină, faradiol, astragalină, izo-cvercetină, o parafină, acizii cafeic, carotenoizi (xantofila, xantofilepoxidul, zeaxantină).

Rădăcinile conţin ulei volatil (0,5 — 1,5%) acid cafeic, fumărie, succinic, inulină, timol, derivaţi timohidro-chinonici şi metilesteri, zaharoză etc. (E. Crăciun, O. Bojor, M. Alexan, 1977)

Recoltare. Florile (Arnicae flos) se recoltează în iun.-iul., la începutul înfloririi, prin tăierea sau ruperea inflorescenţelor. Uscarea se face la umbră, în strat subţire. Uscarea artificială la 40—50°C.

Bioterapie. Florile sunt folosite în medicina umană şi veterinară. Planta a fost mult agreată de Goethe în fiecare seară bea un ceai pregătit din florile acestei plante. Principiile active au acţiune antiseptică, antiinflamatoare, antisclerotică, coleretică, colagoga, diuretică, hipotensivă. Acţio­nează şi asupra fluxului sanguin, mărind viteza de circulaţie a sângelui la nivelul coronarelor, dezvoltând efecte inotrop pozitive şi cronotrop pozitive. Experimentările clinice au evidenţiat efecte favorabile în tratamentul afecţiunilor coronariene. Extern,florile au acţiune ocitocică, vasoconstrictoare şi vulnerară. Prin aplicaţie locală irită pielea rezultând vezicaţii şi erupţii erizipelatoase. Trebuie să se cunoască modul de aplicare corect. în unele cazuri, preparatele din florile acestei plante pot fi abortive.

Medicină umană

Uz intern. Cicatrizant şi antidiareic: a) infuzie, din 1 linguriţă pulbere flori peste care se toarnă o cană cu apă fierbinte (200 ml). Se lasă acoperită 10—15 minute. Se strecoară. Se bea cu înghiţituri rare; b) pulbere flori, se ia câte un vârf de cuţit pe zi. 2. Contra diareei: decoct, din 3 linguri pulbere rădăcină la o cană cu apă rece (200 ml). Se fierbe 5 minute la foc domol. Se lasă la răcit 10 minute. Se strecoară. Se bea încet, cu înghiţituri rare. 3. Pentru acţiune sedativă,liniştitoare: tinctură din 50 g flori la 250 ml alcool 70". Se lasă la macerat 48 ore. Se strecoară. Se iau 10—20 picături dimineaţa si seara. 4. în reumatism cronic; infuzie, din1 linguriţă amestec părţi egale de flori de A. şi frunze de nalbă, peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 10—15 minute. Se strecoară. Se bea încet, cu înghiţituri rare.

Uz extern. l.în laringite,traheite: infuzie,din 1—3 linguriţe flori la o cană cu apă în clocot. Se lasă acoperită 10—15 minute. Se strecoară. Cu soluţia obţinută se face gargară de mai multe ori pe zi, la 3—4 ore, din care una înainte de culcare. 2. Pentru tratarea contuziilor: tinctură, din 20 g flori la 100 ml alcool. Se lasă la macerat 10 zile. Se strecoară. Se iau 10 ml tinctură şi se diluează în 100 ml apă de plumb. Se aplică comprese pe locul afectat. 3. Pentru tratarea rănilor (plăgilor): pansamente,cu 10—20 ml tinctură la 100 ml apă distilată; spălaturi locale şi badijonări cu 10 — 20 g tinctură diluată în 100 ml apă distilată. Stimulează circulaţia periferică şi refacerea ţesuturilor. Florile intră în compoziţia ceaiurilor PLAFAR pentru tratarea următoarelor afecţiuni: arteroscleroză, hemoroizi, diskinezie biliară, dismenoree, arsuri. Pentru trata­mentul hematoamclor, a rănilor ce se vindecă greu, în ulcus cruris: o lingură tinctură de A. diluată în 1 1 de apă distilată, caldă (40—45"C); cu soluţia astfel pregătită se aplică comprese locale. Atenţie! Dozele se iau cu precauţie. Supradozarea dă tulburări digestive şi inhibă reflexele medulare.

Armurariu (Silybum marianum)

Familia:Asteraceae
Genul:Silybum
Specii:marianum
Denumire populara:arginţicăde grădină, armurar, buruiana-armurării, crăpuşnic, scaiul Sf. Mării, scai pestriţ
Parti folosite:fructele

Plantă erbacee, anuală sau bienală, hibernantâ, cultivată, uneori subspontană. Cere temperatură ridicată mai ales în timpul înfloritului şi fructificării, cerinţe moderate faţă de umiditate şi sol (nu suportă solurile grele); se mai numeşte. Genetic, 2n = 34.

Compoziţie chimică:
Planta conţine saponozide, ulei volatil. Fructele conţin silimarină (formată din flavonidele silibină, silidianină, silicristină), betaina hidroclorică, aminoacizi (1-cisteina, glicina, acidul 1-glutamic, acidul d-1-2-amino-butiric, d-1-leucina, tiramina), lipide (3-4%), polihidroxifenil cromone, acid fumăric etc.

Recoltare. Fructele (Cardui fructus) se recoltează dimineaţa, pe soare, după căderea frunzelor, prin tăierea antodiilor. Se usucă în aer liber sau în încăperi aerisite, apoi se treieră şi se trece prin selector. Se păstrează în saci textili sau în pungi de hârtie, la loc uscat.

Bioterapie. Fructele au importanţă terapeutică în medicina umană şi veterinară. Principiile active intervin intern eupeptic, tonic-amar şi hepatoprotector. Acţiunea antihepatotoxica, protectoare şi curativă asupra ficatului este confirmată. Substanţele active acţionează la nivelul membranei celulei hepatice, împiedicând distrugerea celulei. Favorizează reconstrucţia celulei hepatice aflată deja în distrugere. Silimarină nu este toxică şi nu dă reacţii secundare. Recomandate în afecţiuni hepatice (hepatite, ciroză, insuficienţă hepatică), intoxicaţii cu a-amanitină şi faloidină din ciupercile otrăvitoare, în indigestii.

Medicină umană

Era utilizată încă din vremea Iui Hyeronimus Bosch (1595), devenind un adevărat medicament hepatobiliar în sec. 18.

Uz intern. Pentru tratarea bolilor de ficat, hepatită epidemică, hepatită cronică, cu rol de protecţie a celulelor hepatice: infuzie, din 1 — I 1/2 linguriţă fructe măcinate peste care se toarnă o cană cu apă în clocot. Se lasă acoperită 10—15 minute. Se strecoară. Se beau 2 căni pe zi, din care una dimineaţa, cu o jumătate de oră înainte de micul dejun, după care se stă culcat pe partea dreaptă; a doua cană se bea fracţionat, jumătate după masa de prânz şi restul după masa de seară.

Medicina populară utilizează rădăcina, frunzele şi fructele sub formă de ceai, praf sau tinctură în tratarea hepatitei epidemice, pleureziei, şi bolilor splinei.

Ardei (Capsicum annuum)

Familia:Solanacae
Genul:Capsicum
Specii:Annuum
Denumire populara: A. borcănos, A. gras, A. iute, A. lung, A. roşu, beşică, boia, chiparcă, chipăruş, chiper chiperat, chiper de cel dulce, chiper iute, chiper lung, paprică, piparcă, piper turcesc, piper roşu, poprică, popivnic, tiper amar, tiper dulce.
Parti folosite:fructul

Plantă erbacee, anuală în condiţiile ţării noastre, bienală sau perenă în regiunile de origine, autogamă, originară din America Centrală şi America de Sud. Cultivat din timpuri străvechi în Mexic, Guatemala, Peru, Brazilia etc. Genetic, 2n = 24.

Compoziţie chimică: fructele conţin glucoza (733% s.p.), fructoză (1,99% s.p.), zaharoză (0,34% s.p.), amidon (1,78-4,40 g% s.u.), hemiceluloză (0,85—3,14 g% s.u.), substanţe pectice (7,8—9,8 g% s.u.), celuloză (14,83 g% s.u. în fructele verzi şi 13,50 g% s.u. în fructele uscate), lipide (0,33%), carotenoide (127—284 mg/kg s.p.), mici cantităţi de ulei eteric, vitamina C (139— 160 mg% g s.p. în fructele verzi şi 211 —300mg% g s.p. la fructele roşii), vitamina B, (0,05 mg% g s.p.), vitamina B₂ (0,05 mg% g s.p.), vitamina PP (0,33 mg% g s.p.), vitamina E (0,65 mg% g s.p. în fructele verzi şi 1 mg% g s.p. în cele roşii), vitamina A (0,75 — 6,00 mg% g s.p.), vitamina P (citrina,75 — 300 g s.p), enzime (peroxidază, lipozidază, celulază etc), capsi-cină — substanţă iritantă, revulsivă, întâlnită la varietatea iute, macroelemente ca K, S, P, Mg, Na, şi microelemente Fe, Mn, Cu, Co.

Recoltare. Pentru scopuri medicinale, fructul (Capsicii fructus) se culege cu mâna când a ajuns la maturitate. Uscarea se face la umbră. Se păstrează la loc uscat, în pungi de hârtie sau înşirat pe aţă.

Bioterapie. Fructele de A. iute au importanţă terapeutică în medicina umană şi veterinară. Principiile active au rol eupeptic, rubefiant, revulsiv, insecticid. în doze mici ajută la stabilirea unei digestii normale (eupeptic); în doze mari are acţiune purgativă. Dintre alcaloizi capsaicina imprimă gustul iute, arzător, iar alcaloidul capsicină are acţiune puternic rubefiantă. Culoarea roşie este dată de carotenoidele capsantina şi capsorubina. Intern, intensifică activitatea cortexului suprarenal şi secreţia de hormoni corticosteroizi; stimulează diges­tia (în doze de 0,10—0,30 g); capsaicina, administrată intravenos conduce la apnee şi scăderea presiunii arteriale. Extern, tinctura alcoolică sau diverse loţiuni sunt folosite în combaterea durerilor reumatice, nevralgice, lumbago. Aplicarea lor pe piele în doze moderate determină senzaţia de căldură, în doze mari apare senzaţia de arsură. Capsaicina brută serveştepentru fabricarea vatci termogene

Medicină umană.

Uz intern. 1. Pentru vitaminizarea organismului, contra dispepsiilor atone şi ca afrodisiac: consumat, în stare proaspătă. 2. Pentru dezalcoolizare: tinctura, din 200 g A. iute, macerat 7 — 8 zile în 100 ml alcool. Se iau 10—30 picături în ceai amar de anghinare, ţintaură, unguraş, schinel. 3. Pentru stimularea digestiei: a) pulbere A. iute, în doze de 0,10—0,30 g; b) extract apos,în doze de 0,60—0,80 g în două reprize, dimineaţa şi seara; c) extract fluid. 1,50 g se administrează fracţionat în mai multe reprize; d) tinctura, 3 g se administrează fracţionat în mai multe reprize. In aceste doze devine decongestionant hemoroidal.

Uz extern. 1. Pentru combaterea oboselii corzilor vocale (oratori, cântăreţi, profesori): decoct, din 2—4 A. iuţi, măcinaţi sau tăiaţi mărunt, la o cană (200 ml) cu apă. Se fierbe 5 minute. Se strecoară. Se face gargară la nevoie. 2. Pentru combaterea reumatismului şi degeraturilor: a) macerat, 1 linguriţă A. iute, 1 linguriţă sare, 250 ml alcool şi 1 1 oţet de vin; se lasă vasul cu amestecul 8—10 zile. Se agită zilnic. Se strecoară. Se aplică frecţii pe locurile dureroase şi degeraturi; b) tinctura, din 10 părţi A. iute la 100 părţi alcool de 70"C. Se lasă la temperatura camerei 10 zile. Se strecoară; la aplicarea frecţiilor se diluează la jumătate; diluţia se măreşte în cazul tegumentelor sensibile. 3. Pentru „liniştirea" erupţiilor, alcrgiilor: comprese, cu tinctura. 4. Pentru combaterea durerilor reumatice: vată termogenă, _pregătită din A. iute îmbibat în vată. Se aplică pe locurile dureroase. 5. Pentru combaterea anginei: compresă cu A. iute mărunţit, umed şi încălzit; se aplică pe gât. 6. Pentru combaterea ploşniţelor: A. iute pisat se arde în camere cu uşile şi ferestrele bine închise. Se lasă 3—4 ore, apoi se aeriseşte.

Anin negru (Alnus glutinosa)

Familia:Betulaceae
Genul:Alnus
Specii:Glutinosa
Denumire populara:anin, alin.
aniniş, arin negru, lipicios.
Parti folosite:frunzele ,mugurii,scoarta

Arbore foios, frecvent arbustiv, altitudine 800 — 900 m, maximum1 300 m în Munţii Harghita Genetic, 2n = 28.

Compoziţie chimică: scoarţa conţine substanţe tanante (cca 16%), protalmulină(taraxerol), almulină (taraxerol), lupeol, B-sitosterol, o triterpenă, substanţe minerale.
Frunzele conţin hiperozid,cvercitrină,dimetoxi-izolaricirezinol-xilozid, substanţe tanante şi substanţe minerale. Lemnul, pe lângă o parte din substanţele menţionate, conţine lignanmenoxilozid.

Recoltare. Frunzele (Alni foliurn) se recoltează înainte ca fructele să ajungă la maturitate. Se usucă la umbră, de preferat în poduri acoperite cu tablă. Strat subţire. Se păstrează în saci de hârtie la loc uscat. Mugurii (Alni gema) se recoltează primăvara, până la pornirea în vegetaţie. Uscarea se face la umbră, în poduri bine aerisite. Se păstrează în pungi de hârtie. Scoarţa (Alni cortex) se recoltează primăvara de pe ramuri de 4—5 ani. Se usucă în poduri acoperite cu tablă, aerisite. Se păstrează în saci de hârtie la loc uscat.

Bioterapie. Scoarţa, mugurii, frunzele au importanţă terapeutică pentru medicina umană şi veterinară. Principiile active acţionează ca tonic amar, eupeptic, sudorific, diuretic, astringent, antidiareic, antireumatic, febrifug, dezinfectant, cicatrizant, antihemoragic, antiinflamator şi uşor antimicrobian. Recomandate intern pentru tratarea următoarelor afecţiuni: febră, stomatite, gastroen-terite, enterite catarale şi hemoragice, iar extern în tratamentul plăgilor, transpiraţiilor, opărelilor, durerilor de măsele, gingivitelor, ulceraţiilor, reuma­tismului, hemoragiilor externe superficiale etc.

Medicină umană.

Uz intern. 1. Pentru tratarea febrei şi diareii; decoct de 10 g (1 lingură) pulbere de scoarţă la o cană (200 ml) cu apă. Se dă în clocot. Se acoperă apoi şi se lasă 5 minute. Se strecoară. Se bea fracţionat în două reprize, la intervale mici de timp. 2. Contra diareii: decoct, din 2 linguri amenţi la cană. Se fierb 5 minute. Se strecoară. Se bea în două prize pe zi. 3. Pentru tratarea durerilor de stomac: infuzie, din o linguriţă muguri peste care se toarnă o cană cu apă în clocot. Se lasă acoperită 15 minute. Se strecoară. Se beau 1 —2 căni pe zi. Tratamentul se aplică empiric în M-ţii Apuseni.

Uz extern. 1. Pentru oprirea secreţiei de lapte la sfârşitul lăuziei şi vindecarea „împietririi sânului": cataplasme cu frunze tinere crude aplicate direct pe sân. 2. Pentru tratarea ulceraţiilor pielii, în leucoree, pentru tonifierea mucoasei bucale şi a gingiilor: infuzie, din 2 linguri frunze uscate, mărunţite, peste care se toarnă o cană (250 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 15—20 minute. Se strecoară. Se fac spăla­turi vaginale şi gargarisme. 3. Pentru tratarea hemo­ragiilor externe superficiale, reumatismului, transpi­raţiei şi opărelilor la picioare, durerilor de măsele, gingivitelor, ulceraţiilor ş.a.: decoct, din 1 lingură pulbere scoarţă la o cană cu apă. Se fierbe 5 minute. Se strecoară. Se tamponează local sau se spală. în afecţiunile bucale se face gargară.