Arnica (Arnica montana)

Familia:Asteraceae
Genul:Arnica
Specii:montana
Denumire populara:carul-pădurilor, carul-zânelor, ciudă, cujdă, iarba-soarelui, podbal, podbeal de munte, roit, tabacu-câmpului, ţâţa-oilor
Parti folosite:florile

Plantă erbacee, perenă, hemicriptofită, mezofită, microtermă spre mezotermă, acid-neutrofilă, răs­pândită în regiunea subalpină, rar în zona alpină, prin fâneţe şi păşuni umede, rar prin poieni şi tufărişuri, în tot lanţul carpatic. Genetic, 2n = 38.

Compoziţie chimică: florile conţin ulei volatil (0,04—3,8%), arnidiol, arnisterină, faradiol, astragalină, izo-cvercetină, o parafină, acizii cafeic, carotenoizi (xantofila, xantofilepoxidul, zeaxantină).

Rădăcinile conţin ulei volatil (0,5 — 1,5%) acid cafeic, fumărie, succinic, inulină, timol, derivaţi timohidro-chinonici şi metilesteri, zaharoză etc. (E. Crăciun, O. Bojor, M. Alexan, 1977)

Recoltare. Florile (Arnicae flos) se recoltează în iun.-iul., la începutul înfloririi, prin tăierea sau ruperea inflorescenţelor. Uscarea se face la umbră, în strat subţire. Uscarea artificială la 40—50°C.

Bioterapie. Florile sunt folosite în medicina umană şi veterinară. Planta a fost mult agreată de Goethe în fiecare seară bea un ceai pregătit din florile acestei plante. Principiile active au acţiune antiseptică, antiinflamatoare, antisclerotică, coleretică, colagoga, diuretică, hipotensivă. Acţio­nează şi asupra fluxului sanguin, mărind viteza de circulaţie a sângelui la nivelul coronarelor, dezvoltând efecte inotrop pozitive şi cronotrop pozitive. Experimentările clinice au evidenţiat efecte favorabile în tratamentul afecţiunilor coronariene. Extern,florile au acţiune ocitocică, vasoconstrictoare şi vulnerară. Prin aplicaţie locală irită pielea rezultând vezicaţii şi erupţii erizipelatoase. Trebuie să se cunoască modul de aplicare corect. în unele cazuri, preparatele din florile acestei plante pot fi abortive.

Medicină umană

Uz intern. Cicatrizant şi antidiareic: a) infuzie, din 1 linguriţă pulbere flori peste care se toarnă o cană cu apă fierbinte (200 ml). Se lasă acoperită 10—15 minute. Se strecoară. Se bea cu înghiţituri rare; b) pulbere flori, se ia câte un vârf de cuţit pe zi. 2. Contra diareei: decoct, din 3 linguri pulbere rădăcină la o cană cu apă rece (200 ml). Se fierbe 5 minute la foc domol. Se lasă la răcit 10 minute. Se strecoară. Se bea încet, cu înghiţituri rare. 3. Pentru acţiune sedativă,liniştitoare: tinctură din 50 g flori la 250 ml alcool 70". Se lasă la macerat 48 ore. Se strecoară. Se iau 10—20 picături dimineaţa si seara. 4. în reumatism cronic; infuzie, din1 linguriţă amestec părţi egale de flori de A. şi frunze de nalbă, peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă clocotită. Se lasă acoperită 10—15 minute. Se strecoară. Se bea încet, cu înghiţituri rare.

Uz extern. l.în laringite,traheite: infuzie,din 1—3 linguriţe flori la o cană cu apă în clocot. Se lasă acoperită 10—15 minute. Se strecoară. Cu soluţia obţinută se face gargară de mai multe ori pe zi, la 3—4 ore, din care una înainte de culcare. 2. Pentru tratarea contuziilor: tinctură, din 20 g flori la 100 ml alcool. Se lasă la macerat 10 zile. Se strecoară. Se iau 10 ml tinctură şi se diluează în 100 ml apă de plumb. Se aplică comprese pe locul afectat. 3. Pentru tratarea rănilor (plăgilor): pansamente,cu 10—20 ml tinctură la 100 ml apă distilată; spălaturi locale şi badijonări cu 10 — 20 g tinctură diluată în 100 ml apă distilată. Stimulează circulaţia periferică şi refacerea ţesuturilor. Florile intră în compoziţia ceaiurilor PLAFAR pentru tratarea următoarelor afecţiuni: arteroscleroză, hemoroizi, diskinezie biliară, dismenoree, arsuri. Pentru trata­mentul hematoamclor, a rănilor ce se vindecă greu, în ulcus cruris: o lingură tinctură de A. diluată în 1 1 de apă distilată, caldă (40—45"C); cu soluţia astfel pregătită se aplică comprese locale. Atenţie! Dozele se iau cu precauţie. Supradozarea dă tulburări digestive şi inhibă reflexele medulare.